Cîinii n-au vrut să provoace panică

Îi cred pe cei care se albesc la faţă şi îşi pierd cumpătul cînd simt că e cutremur. După cel din 1977, 4 martie, vreo cîteva săptămîni am dormit iepureşte, cu cîteva creioane puse pe noptieră. mai întîi în picioare. Dar cum picau cînd treceau tramvaiele, le-am băgat pînă la urmă într-un pahar de sticlă, cu gîndul că poate or zornăi în caz de Doamne, fereşte. Mai tîrziu, cînd mergeam noaptea cu trenul în vagoane de dormit, visam cutremure, de-mi fugea somnul. Pînă am ajuns să-mi zic „Asta e!” a trebuit să vină ultimul cutremur de pe vremea lui Ceauşescu. Dar tot mă mai încearcă un gol în lingurea. După cel de azi noapte, n-au ieşit pe stradă decît vecinii de pe la etajele 7.8 şi proprietarii de cîini, printre care şi soţia mea. Pînă la ghiontul din Vrancea n-am auzit măcar un cîine din vecini să latre. De-ai mei nu mai zic.Şi nici comunitarii din spatele blocului nu s-au sinchisit. O fi fost cutremurul prea mic şi nu s-au deranjat? Sau n-au vrut să provoace panică. PS Despre cîinii de la Casa Scînteii se spune că şi-ar fi făcut datoria. La cîţi ziarişti au muşcat pînă acum, mi se pare firească atitudinea lor vigilentă.