Ne-am lecuit de obsesia Nobelului?

Raportarea romanilor la acest premiu, mai ales la cel  decernat pentru sectiunea “literatura” (un premiu care are multe nume discutabile pe lista laureatilor) e una, cert, psihanalizabila. Asteptare, dorinta intensa, frustrare, victimizare; mai ales o frustrare imensa si vizibila formulata in mai multe feluri si, parerea mea, inca neconsumata. De la “cu ce sint mai buni ungurii sau polonezii?” pina la “nu avem valori si, chiar daca le avem, nu stim sa le pretuim si, prin urmare, nici sa le promovam”. Azi, Herta Muller a luat Nobelul pentru literatura. E o scriitoare de origine romana care traieste in Germania.  Nu a fost, desigur, promovata de Romania pentru acest premiu.  De altfel, presa internationala scrie ca premiul e, de fapt, al Germaniei, asa cum au precizat si cei de la Fundatia Nobel pe siteul lor oficial. Cum ar veni – nu am luat inca un premiu Nobel intreg. Romania nu are inca un Nobel pentru cineva care traieste aici si care nu se raporteaza extrem de critic la tara noastra. Cum a facut-o, de pilda, Ellie Wiessel, si el nobelizat (pentru pace). Herta Muller e de-a noastra si nu e de-a noastra! In acelasi timp! Ceea ce, pentru orgoliile multe, desi marunte, nu e tocmai bine. Prin urmare, vom continua sa avem obsesia Nobelului? Mai ales a Nobelului pentru literatura? Inclin sa cred ca da. Nu am iesit inca dintr-o “adolescenţă” institutionala. E verificata deja reteta: nu doar ca explicam, dar insistam chiar sa justificam multe rateuri printr-un exceptionalism ridicat de rang de politica de stat. Sintem, cu alte cuvinte, ori mult prea buni ca sa inteleaga altii ori atit de slabi incit nici nu merita sa facem efortul de a-i provoca pe altii atenti la ce sintem, la ce facem, la ce scriem. Si vom continua sa fim asa.