Colivia de sticlă

Am deschis blogul în urmă cu trei ani, încercând un exerciţiu de condei. Am vorbit despre o temere majoră a oamenilor care se uită la televizor, o teorie şi o practică invocate până în zilele noastre: manipulare, conspiraţie şi cenzură.  Toate cred că s-au adeverit, dar dacă locuri ca acestea au demonstrat măcar câtorva oameni contrariul, atunci suntem mai câştigaţi. Am avut privilegiul unui spaţiu de libertate în care mi-am croit gândurile fără constrângeri. Am râs, m-am amuzat, m-am înfuriat, am căpătat speranţă, am trăit iar dezamăgiri şi iar am râs. Pe toate le-am făcut în joacă şi convinsă fiind că oamenii care se iau prea în serios sunt mai puţini creativi şi mai sărăci pe dinăuntru. Într-o zi, un om m-a oprit şi m-a întrebat de ce scriu. Ca să pot arăta că nu trăim într-o colivie de sticlă, i-am zis... Altfel spus, scriu pentru că întâlnesc oameni care mă inspiră. Întâlnirea cu ei e o bucurie care se întregeşte când o împărtăşesc. Oamenii aceştia nu prea fac audienţă. Îi întâlnesc în călătorii, în cărţi, în sălile de spectacol, la radio, iar, dacă am noroc, mă văd cu ei şi la televizor. După reperele mele, sunt oameni care mişcă lumea şi mă ajută şi pe mine să cresc. Scriu despre ei şi locurile în care îi aflu într-un gest simbolic de mulţumire pentru că m-am nimerit în lumea lor. Unde vă invit cu drag şi necenzurat.