Axioma Breban: Păi ce, te miri că te scuipă în cap politicianul, comunist sau capitalist? Păi dacă te vede că eşti gîlmă, că nu te mişti!

Am ajuns frumos lîngă Luterană, am parcat şi am urcat la apartamentul lui Nicolae Breban. Mi-a deschis un soi de Clark Gable, puţin mai grăsuţ. Am băut un whisky. Am tot încercat zadarnic să-l opresc din vorbă, să dau discuţiei o direcţie precisă. Dar la ce bun? A ieşit oricum perfect: un scriitor care vorbeşte cu o plăcere suspectă, exact aşa cum scrie. Nu o să înţeleg niciodată cum a reuşit Breban să nu fie cel mai mare star de televiziune din ultimii 20 de ani. Se uita la un film de tinereţe („Day of the fight”) al lui Kubrik, pe TCM. Am stat în semiîntuneric. A aprins la un moment dat o veioză micuţă. M-a servit cu nişte băutură, "un malţ", mi-a adus scrumieră. Mi-a spus din start - probabil ca să nu-mi fac iluzii că ne putem împrieteni prea mult –, că ştie că eu i-am ras un roman („Voinţa de putere” – am scris o cronică acum vreo 7-8 ani), dar că mă înţelege, aşa-s tinerii.

Întîlnirea a fost incredibilă. M-am simţit excelent cu un tip de care nu mă simt apropiat în nici un fel. Dar e viu şi e o forţă. Are cîteva credinţe clare, precise. Trebuie să scrii mult, să fii harnic, şi după aia poate să vină potopul. Candidatura pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor i-a venit mai mult la nervi. A fost împins de alţii. Îl priveam cît umor, dar şi cît orgoliu nebun emană şi nu înţelegeam cum de nu e un star. Are exact tipul acela de consum absolut al starului TV – spune tot, se aruncă în teorii nebuneşti, se laudă tot timpul. Un lucru are în plus: şi în cele mai fantasmagorice divagaţii, tipul e deştept. De fapt, am întîlnit exact omul pe care mi-l închipuiam după ce i-am citit majoritatea cărţilor. Dezlînat, divagant, narcisist, inteligent, sclipitor uneori, ironic, un megapovestitor (ar trebui făcute vreo 24 de ore de înregistrări pentru TVR acum!), naiv, ultra-macho, un Don Juan puţin obosit etc. Dacă lumea l-ar şti mai mult, dacă l-ar vedea cum povesteşte (şi dacă el ar fi aşa natural cum a fost în discuţia noastră – poate am fost un privilegiat), sigur scriitorii români ar deveni instant o marfă „mai comercială”. Veţi vedea că majoritatea întrebărilor mele sînt neterminate şi intervin în mijlocul unor fraze şi anecdote luxuriante. Interviul n-a început cu o întrebare. N-am avut cînd. Doar am apucat să cer permisiunea să dau drumul la reportofon...

Nu au, domnul Breban, e criză, de unde bani şi pentru scriitori?

Nu puteţi să spuneţi că e o mincină, în jurul nostru oamenii chiar îşi pierd joburile, chiar nu mai au bani...

Şi atunci aţi ajuns în funcţia aia şi, în afară de faptul că generaţia dumneavostră a avut de cîştigat şi aţi avut probabil ce-a mai mare putere dintre toţi scriitorii de după 50, nu aţi făcut...

Atunci a fost un moment de graţie, dar a fost şi momentul în care Ceauşescu a început să se izoleze...

Focşani...

Nu ştiu să dea cu cuţîtu’ deloc.

Spuneţi că dacă o să cîştigaţi lupta...

Şi concret ce-o să faceţi, o să ieşiţi în stradă şi o să protestaţi...

Nu vi se pare că mai ales scriitorii tineri nu prea mai vorbesc despre politică, nu ies în faţă, nu se implică.

Băsescu are coaie?

O să-l votaţi? De cine vă place acum?

Destul de simplu dacă aş şti cine e duşmanul dumneavoastră...

Mai puţini scriitori, mai mulţi filozofi...

Şi totuşi n-o să votaţi cu el... Cu cine o să votaţi?

Nu prea vorbeşte corect limba română...

Aa, deci spuneţi că greşeşte din populism?

De ce vă sînt duşmani intelectualii de la GDS?

Acum îi număr în minte...

Deci scriitorilor le face bine totalitarismul?

Interesant..

Nu, n-a spus aşa ceva, spune că s-au acordat şi politic...

Despre asta vă vorbeam, lipsa de reacţie...

Nu prea v-a plăcut Raportul lui Tismăneanu...

Ce vină are el că tatăl lui...

Păi chiar dvs aţi spus că s-au întîmplat lucruri în neregulă acolo...

Păi spuneaţi că e important ca scriitorii să facă politică...

Iar ăştia de la GDS fac politică fără să se priceapă prea bine?

Dar uitaţi care e argumentul...

Bun, atunci uitaţi care e „laba” lui Manolescu. El declară aşa: domnule, eu nu am fost un dizident înainte de ’89, măcar după să intru în politică.

Vă rog!

Cum aşa? A scris totuşi foarte mult.

N-avem timp.

(Vorbim 10 minute de ce românii nu mai au roman, doar nuvelă. Breban spune că roman au doar nordicii, rusii. Ajungem la Camil Petrescu care a păcătuit pentru că a scris doar două romane bune.)

Păi şi ce să facem. Să-l votăm iar pe Ceauşescu?

Şi Bellow?

(Continuăm să vorbim de Mann şi ajungem la Nietzsche, Breban amintind că românii n-au avut tupeu să-l publice decît pe şest, fără numele lui pe copertă pe vremea lui Ceaşcă.)

(Trecem brusc la hoţie în politică, am pierdut complet controlul...)

Să ne întoarcem la competiţia dvs. cu Manolescu, Ştefan Agopian....

(rîd în hohote)

Dar aveţi fraza foarte lungă, nu prea e drept.

(

Sărim iar...

Îmi povesteşte nişte "culise" pe care nu le pot cita

)

(Începe să reproducă discuţia în franceză: despre Mirel Bran în Le Monde care publica numai lucruri negative despre Romania şi ajungem astfel la imaginea ţării în străinătate. Peste două minute eram la mizerabilismul pe care noi, tînăra generaţie, îl promovăm ca autenticism. Şi nu e!)

Nu cumva a făcut mai mult rău decît bine? Chiar după 90.

După două ore şi ceva încheiem discuţia pe reportofon. Mai bîrfim puţin, îl rog să-mi dea un autograf pe cartea pe care urmează să o lanseze săptămîna asta, "Trădarea criticii", apărută la Curtea Veche. Tot drumul pînă acasă, închis o oră în maşină într-un trafic infernal, mi-au răsunat în cap cuvintele: "trebuie să protestăm, luăm o sticlă de whisky, un termos de cafea"...

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca