…vacanta, ca o matriosa: una-ntr-alta (tablouri din jungla – III)

martie 15, 2009 0

 
amp1
…daca ati facut armata la batalionul pseudo-disciplinar Zalau (UM 01362, daca nu ma-nseala memoria), la Cercetare-Diversiune si-ati trait cu incantare – ba chiar voluptate – ultimele 24 de ore in unitate, veti intelege ce vreau sa spun. Ba chiar daca ati fost macar intr-un concediu cu parintii (sau copiii) – un concediu in care v-ati simtit bine la inceput, dar pe masura ce se scurgeau zilele incepeati sa va saturati de atatea peisaje frumoase, atat liniste, fluturi, s.am.d., v-ati fi intors „la strada-ngusta, unde gusta omul viata mai din plin”, numai ca n-aveati puterea s-o recunoasteti – si-atunci veti intelege ce vreau sa spun.
amp2
Vreau sa spun ca omul se mai satura nu doar de lamai, dar si de ciocolata. Ca, la rastimpuri, devine obositor sa te stradui sa fii altceva decat ceea ce esti (sau simti, pentru moment, c-ai fi – n-o sa intru acum in arcanele fiintei). Ma gandesc, cu admiratie, la cei care aleg sa fie calugari: numai cine n-a incercat, fie si pentru o zi sau o clipita, sa fie mai bun decat ceea ce este, isi poate pastra palaria pe cap in fata acestor oameni. Pe ei, mai mult decat pe noi, astilaltii, trebuie ca-i bantuie mult mai des ispita lui „ce-ar fi daca? ce-ar fi daca, macar acum, macar pentru 24 de ore, nu ar mai trebui sa ma ‘screm’ , ci m-as lasa in voia in lui ‘asa imi vine’?” Ei nu se lasa.
amp10
De-abia in ultimele 24 de ore petrecute in aramata nu mai animic de demonstrat, nimanui. AMR – 1!  De-abia in ultimele 24 de ore petrecute intr-o vacanta nu mai pierzi vremea „atingand obiective”.
amp8
Noi ne-am lasat. Noi, adicatelea Florin si cu mine. Odata ce-am recunoscut ca vrem sa plecam din jungla, jungla a devenit, brusc, mai atractiva. Odata ce-am recunoscut ca incepusem sa ne plicitism, nu ne-am mai plictisit. Odata ce am avut un dead-line, am inceput sa gustam fiecare clipa. E ca in zen sau la mersul pe bicicleta: paradoxal,  abia cand inclini ghidonul in directia in care risti sa te prabusesti, incepi sa te redresezi. E ca la facutul de dragoste: abia in momentul in care nu te mai scremi, iti vine.
amp17
Ultima zi petrecuta in jungla a fost, parca, o joi. (Are Chesterton o excelenta carte – The Man Who was Thursday.) Pentru noi, insa, a fost o duminica. Freddy si Paco au plecat la vanatoare. Noi am ramas in tabara, dimpreuna cu Betto si Aukcoo, pretextand ca trebuie sa incepem sa ne strangem bagajele. Nici ei n-au insitat. Dusi au fost, in pantecele unei jungle mangaiata pe deasupra de soare.
amp7
O vreme, in tabara a fost linsite. Florin si cu mine ne strangeam, fara mare tragere de inima, catrafusele, Betto se freca pe langa foc, iar Aukcoo canta la muzicutza. Nu stiu daca am aoucat sa va spun, dar Aukcoo, pe langa cutit, purta in permanenta la centura si-o muzicutza, din care canta cand se simte ‘blue’. Acum se simtea.
amp151
Nu e mare lucru – stiu. Dar inchideti, rogu-va, ochii pentru o clipa! Pentru o clipa, uitati ca sunteti la birou, acasa sau oriunde va veti fi afland in fata acestui computer. Pentru o clipa, imaginati-va ca sunteti undeva sus, pe un afluent al Amazonului, undeva unde omul alb n-a mai ajuns pana acum dar acum canta la muzicuta, nimeni nu stie unde sunteti, v-ati vazut visul copilariei cu ochii, si-acum va pregatiti sa plecati acasa. Nu mai aveti nimic de demonstrat, nimanui – nici macar dumneavoastra.
amp18
Betto e inca tanar – intelege fara sa inteleaga, sau pur si simplu se plictiseste de la atata stat in tabara. Poate se bucura si el ca pleaca acasa. Oricum, cu in zambet latit pe toata fata, imi face semn sa-l insotesc in piroga. Atentie! Am zis ‘piroga’, nu canoe. In jungla, piroga fata de canoe e precum motocicleta fata de SUV – pe prima o urci in a doua si-o folosesti doar cand ai chef sau nu mai ai incotro. De data asta aveam incotro, dar aveam si chef.
amp41
A-ti mentine echilibru intr-o piroga de un metru si jumatate nu e lucru usor – iar Betto stia asta. Stiam si eu, asa ca mi-a  scos, preventiv, ochelarii. Greu a fost pana m-am prins cum s-o fac – spre amuzamentul lui Betto – dar m-am prins. Betto a venit atunci cu o noua provocare. A venit cu ea pe neasteptate, in vreme ce ne aflam cateva zeci de metri mai sus pe Raul Termitelor.
amp16
Ne oprisem langa un baraj natural din trunchiuri de copac, cand Betto mi0-a facut semn sa sar din piroga si sa imping unul dintre ele. Am facut-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Ma gandeam ca asta ii va ajuta pe Paco si Freddy la intoarcere. Asa si era, dar Betto avea in minte ceva mai mult. Prin semne mi-a explicat care e provocarea: pot calari trunchiul ala pana la varsarea in Ampyiacu? Cateva zeci de metri, poate o suta – o suta cincizeci, ce mare lucru?
amp121
Ia de vezi. Cu un diametru de vreun metru, truchiul se rotea prin apa ca un titirez de cate ori incercam sa-l incalec. Vestul salbatic isi daduse intalnirea cu Sudul, la fel de salbatic. Trei sferturi din distanta am parcurs-o cand pe trunchi, cand sub el, dar pe ultimii zeci de metri am reusit sa ma ridic la inaltimea asteptarilor: am calarit trunchiul pana la cativa metri de varsarea in raul Otravit: Beeeetto! (Daca reusesc, va postez si-un filmulet cu isprava – N-am reusit – cica e „prea mare” – sugestii, anyone?).
amp9
Am ras cum nu mai rasesem de multisor. Eram cu totii copii – duminica, dupa slujba, in vacanta. O jumatate de zi ne-am scaldat, sarind de pe mal in apa, incercand sa calarim trunchiuri de copac sau pur si simplu prajundu-ne la soare. De cateva ori l-am strigat pe Aukcoo. N-a raspuns. Mai tarziu avea sa ne explice de ce: „am vrut sa va bucurati singuri”. Poate. La fel de bine se prea poate sa fi mancat si rahat. Cu Aukcoo pur si simplu n-aveai de unde stii.
amp3
Intr-un tarziu apare si Freddy: un mohas si-o maimuta. La nici o jumatate de ora a aparut si Paco: alt mohas, alt maimuta. [Nota: pentru cititorii mai intarziati ai acestui blog,ma grabesc sa precizez ca mohasul e un rozator de dimensiunile unui purcelus de lapte si, paradoxal, proaspat gatit, la fel de gustos – iar aceasta apreciere vine din partea unui pasionat de porc!]
amp19
Mai sa fie! Mintea mea suspicioasa, de estic-occidental, crescut sub Ceausescu, incepe sa ridice o torentiala ploaie de semne de intrebare: Cum vine asta? Atatea zile n-a impuscat nimeni nimic, si-acum, dintr-o data, ne-a lovit norocul? Cum se face ca atat Freddy cat si Paco au impuscat  exact acelasi vanat? Cum se face ca aparusera in tabara la doar o jumatate de ora diferenta? Nu cumva asteptau semnalul de plecare pentru a vana „de-adevaratelea” fara grija ca vanatul se va strica pana ajungem in sat? Si nu cunva vanasera exact aceleasi doua animale doar pentru a evita eventuale conflicte ulterioare (va reamintesc ca Paco era ginerele sefului de trib, dar Freddy avea reputatia cea mai buna – si, din cate ne-am putut da seama, indreptatita)?
amp22
Noi – ca si Blaga – nu eram in Amazon pentru a strivi corola de minuni a lumii sau pentru a ucide cu mintea tainele ce ne-nconjoara. Asa ca n-am comentat nimic. Indienii s-au apucat sa pregateasca vanatul. Noi ne-am apucat sa cascam ochii. Nu mai vazusem nici mohas, nici maimute prajite.
amp23
Experienta noastra in materie se rezuma la taiatul porcului. Buna si asta.
amp14
In fond, o maimuta sau un mohas se prepara mai mult sau mai putin in acelasi fel: prin parlire, razuire, spintecare.
amp32
Pe la sase seara, cand incepuse sa se intunece, am mancat friptura poroaspata de mohas: delicioasa! Daca n-am fi stiut ca e de sobolan, am fi putut cede ca e porc. Si nu orice fel de porc – unul de lapte! Nu exagerez: in comparatie cu mohasul targuit la urcare pe Ampyiacu, care zacuse, probabil, cateva zile la soare in asteptarea unor fraieri, carnea asta era frageda de-a dreptul.
amp21
Cu o ciozvarta de mohas in mana, Aukcoo a aratat spre cer: e luna plina. Ce-ar fi sa coboram la noapte in loc sa asteptam pana maine dimineata? Am castiga astfel cateva ore bune de drum… Florin si cu mine ne-am entuziasmat pe loc: o coborare la lumina lunii si a Crucii Sudului, ce poate fi mai romantic? Paco si Freddy erau ceva mai rezervati. Nu e prea tarziu? Cand strangem tabara? Daca dispare luna? Nici unul dintre ei nu mai condusese o canoe noaptea pe un rau atat de mare, la care primejdiile pandeau la tot pasul. Mai tarziu – prea tarziu – aveam sa le inteleg ingrijorarile. Pentru moment, insa, entuziasmul nostru si dorul de casa au invins prudenta. „Plecam”, a confirmat Freddy.
amp24
Ne-am apucat, frenetic, de strans tabara la lumina lanternelor si a focului. Ne-am luat ramas bun de la sarpele boa, agatat in continuare de acoperisul unei colibe. Mai bine ca nu-i dadusem nici un nume, altminteri ne-ar fi parut rau sa-l lasam acolo, in mijlocul pustietatii:)
amp25
Pe la noua seara, totul era impachetat, asteptand sa fie incarcat in canoe. Ne grabisem, insa, degeaba. Paco mai avea o maimuta de fript si, pana n-o dadea gata, nici o sansa sa plecam la drum. Doar indienii nu venisera pana pe Raul Termitelor de dragul necunoscutului. Familiile ii asteptau cu vanat acasa.
amp33
Asa c-am stat si-am asteptat, zgaindu-ne la maimuta care se prajea, fara graba, la foc.
amp31
La un moment dat, Aukcoo a zarit ceva in spatele colibelor si ne-a facut semn sa-l urmam. „Stingeti luminile!” L-am ascultat. Si-a indreptat raza spre un tufis din apropiere. Pe o creanga, un soim ne privea neimiscat. Aukcoo s-a apropiat incet, tintuindu-l in permanenta cu lanterna. Soimul parea hipnotizat. N-a miscat pana in clipa in care Aukcoo a intins mana sa-l insface – iar atunci era deja prea tarziu.
amp26

Cu soimul in mana lui Aukcoo, ne-am intors la foc. „Il facem si pe asta?” a intrebat Betto. Aukcoo i-a aruncat o cautatura graitoare, iar Betto si-a inghitit cuvintele, facandu-si de lucru pe langa foc. Serpii si pasarile erau „non tacta” atata vreme cat Aukcoo se afla in preajma. „Vrei sa-l tii?” m-a intrebat, cu generozitate, Aukcoo. Nu, multumesc. Nu mi-e scarba de serpi, n-am treaba cu soparlele, sobolanii, viermii sau gandacii. Dar ideea de a tine o pasare in mana cata vreme mai are pene pe ea imi da fiori reci pe sira spinarii. Vie sau moarta, n-are importanta. Vorba ceea: apara-ma, Doamne, de gaini, ca de caini ma apar singur. Daca ar fi sa ma psihanalizez, cred ca de vina e o poveste mai lunga din copilarie, cu o cioara impuscata cand aveam vreo trei-patru ani.
amp27

Florin s-a oferit voluntar. Aukcoo i-a inmanat soimul cu solemnitate, de parca i-ar fi conferit ceva grad militar. Nu contenea sa se minuneze de frumusetea lui. „Si-acum da-i drumul!”, a zis. Florin a deschis mainile si soimul si-a luat zborul in noapte. Farewell. Pleca si el, plecam si noi. Jungla avea sa-si linga ranile pentru cateva zile, dar intr-o saptamana plantele si animalele de pe Raul Termitelor aveau sa uite ca o mana de oameni le tulburasera, pentru o vreme, traiul tihnit. Piranhasii aveau sa iasa din nou la mancat intre sase si opt, uitand de tovarasii mai putin norocosi. Life is life.
amp28
Era miezul noptii cand, cu toata carnea prajita cladita frumos in doua oale, una pentru mohas, cealalta pentru maimute, ne-am luat ramas bun de la tabara. „La revedere, tabara draga,/ la revedere, noi plecam/ sa stii tu draga ce rau ne pare/si cat de mult noi regretam” – asta era cantecelul invatat in clasa a sasea, in tabara de la Nucsoara, pe vremea cand habar n-aveam cine era Elizabeta Rizea, iar acum era momentul sa-l fredonam. Nici indienii, nici Aukcoo n-au intrebat despre ce e vorba.
amp35
„Vamos!” a zis Aukcoo, dupa ce am terminat de cantat si partea cu „bucataresei noastre/cea care ne-a hranit/ ii multumim din suflet. ca nu ne-a otravit”.
amp30
Motorul a inceput sa toarca, iar Paco a desprins canoea de mal. Luna era, intr-adevar plina, stelele umpleau si cerul si raul. Era frumos. Habar n-aveam ca ma asteapta o noapte in care avea sa-mi fie, pentru intaia oara, frica pe Amazon. Frica adevarata, din aceea care-ti ridica parul pe spinare. Romantismul are un pret pana si in jungla. (Va urma).
amp34

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.